NYELV- ÉS IRODALOMTUDOMÁNYI KÖZLEMÉNYEK

ȘTIINȚE UMANISTE PRACTICE ȘI PREDAREA LITERATURII. Despre o interacțiune între poetul Attila József și un fluviu

ISTVÁN BERSZÁN — 2026-04-24

Eseul redefinește rolul umanioarelor ca formă de orientare practică într-o lume dominată de metrici, algoritmi și logica pieței. Inspirându-se din pedagogia lui Gayle Greene și din poezia lui József Attila (La Dunăre), autorul propune un umanism „ecoritmologic”, bazat pe prezență comună și atenție reciprocă, nu pe rezultate cuantificabile. Studiul leagă lectura literară de gândirea ecologică, arătând cum arta menține empatia, conștiința etică și coexistența – capacități erodate de sistemele tehnocratice, dar esențiale pentru o civilizație viabilă.

LA CE FOLOSEȘTE O POVESTE? REFUGIU ȘI CRITICĂ ÎN ROMANUL MINISTERUL FERICIRII SUPREME DE ARUNDHATI ROY

ISTVÁN SZABÓ K. — 2026-04-24

Afirmația centrală a studiului meu este că romanul Ministerul fericirii supreme de Arundhati Roy creează un mod de tratare a poveștii care nu se epuizează nici în reprezentare, nici în critică. Prin „reprezentare” înțeleg folosirea poveștilor pentru a produce și întări identități, iar prin „critică” o poziție de expert care presupune despre propria perspectivă că poate înțelege realitatea și construcțiile acesteia fără implicare personală. Roy combină identificarea și cunoașterea critică într-un mod spectral, în care întotdeauna situația de viață concretă decide cum este folosită o poveste. În relația dintre receptor și poveste, identificarea pune onceptua pe receptor, iar astfel povestea este interpretată ca adăpost și consolare. Totodată povestea poate oncep schematizată, pentru că adevărul conținutului este secundară. Pe de altă parte, critica pune onceptua pe adevărul poveștii, iar nevoile receptorului sunt marginalizate. În roman, acest mod de utilizare a poveștii este asociat mai ales cu texte fragmentare, care indică lipsa unui subiect responsabil. Corelez acest mod de folosire a poveștii cu onceptual de uz formulat de Agamben în cartea The Use of Bodies, care, de asemenea, rescrie distincția dintre subiect și obiect.

CÂT DE MULT CITESC TINERII? PERFORMANȚA DE LECTURĂ A ELEVILOR MAGHIARI DE LICEU DIN TRANSILVANIA

PÉTER ZOLTÁN KOVÁCS — 2026-04-24

Lucrarea prezintă rezultatele unui sondaj sociologic reprezentativ realizat în 2024 pe un eșantion de 1.906 elevi maghiari din liceele transilvănene, cu scopul de a evalua performanța și frecvența lecturii. Datele arată că 74,6% pot fi considerați cititori de cărți, însă ponderea cititorilor frecvenți sau „de elită” s-a redus semnificativ față de deceniile anterioare. Diferențele de gen sunt pronunțate: fetele citesc de patru-cinci ori mai des decât băieții. În schimb, educația părinților, mediul de reședință și vârsta nu influențează semnificativ, sugerând o determinare mai degrabă culturală decât structurală.

RELEVANȚA ATITUDINII POSTCRITICE. LECTURA LUI W. H. AUDEN DIN POSTURA CELUI ADRESAT

GERGŐ KÁDÁR — 2026-04-24

Oare poate fi concepută o formă de gândire sistematică și riguroasă care să dea seamă de modul în care suntem adresați de operele de artă? Teoria literară postcritică tinde să elaboreze tot mai nuanțat ideea potrivit căreia a fi afectat de o operă de artă nu poate fi respinsă drept o simplă susceptibilitate naivă. Într-un context în care etosul critic își afirmă autoritatea exclusivă, domeniul estetic pare capabil să-și susțină legitimitatea numai printr-un proces de autocritică – demontându-și propriile concluzii în favoarea unor structuri ontologic mai fundamentale. Abordarea postcritică, însă, reformulează dezbaterea. Ea conferă relevanță profesională unui alt tip de întrebare: Ce anume ne fac operele de artă? Pe baza acestui fundament postcritic, susțin că atitudinea φίλος-ului față de obiectul artistic – o atitudine care afirmă opera de artă în existența ei – ar putea constitui un răspuns important la criza metodologică și de auto-legitimare din cadrul științelor umaniste. Consider că o sarcină fundamentală a studiilor literare în prezent este să acorde o atenție deosebită forței de adresare inerente operelor de artă. Pentru a susține afirmațiile mele teoretice, compar două interpretări ale poeziei lui W. H. Auden, But I can’t: una critică, bazată pe presupunerile politicii identitare, și cealaltă motivată de atitudinea φίλος-ului.

SPAȚII DE SCHIMB ȘI IDENTITĂȚI DE TRANZIȚIE ÎN REPREZENTĂRILE LITERARE ȘI CINEMATOGRAFICE ALE SCHIMBĂRII DE REGIM. Narațiuni de tranziție în Bolse vita și A hóhér háza (Casa călăului)

PETRA KOVÁCS — 2026-04-24

Studiul investighează poeticile tranziției spațiale și identitare în literatura și cinematografia maghiară postcomunistă, concentrându-se pe filmul Bolse vita de Ibolya Fekete și romanul Casa călăului (A hóhér háza) de Andrea Tompa. Bazându-se pe teoriile lui De Certeau, Augé și Bourriaud, analiza interpretează practicile schimbului și ale mobilității ca forme simbolice de rezistență la structurile totalitare. Printr-o abordare interdisciplinară între studii spațiale și teoria culturală, lucrarea arată cum aceste narațiuni reconfigurează experiența anului 1989 ca un proces continuu de traducere, transgresiune și reteritorializare.

ISTVÁN HOFFMANN–KATALIN E.NAGY (red.), Magyar Nemzeti Helynévtár1. A Hajdúnánási járás helynevei.

MAGDOLNA CSOMORTÁNI — 2026-04-24

GIORGIO AGAMBEN, A nyitott. Az állat és az ember.

PÉTER KOVÁCS ÚJSZÁSZY — 2026-04-24

PREMIUL KOVÁCS ANDRÁS FERENC PENTRU POEZIE

ANDRÉ FERENC — 2026-04-24