LA CE FOLOSEȘTE O POVESTE? REFUGIU ȘI CRITICĂ ÎN ROMANUL MINISTERUL FERICIRII SUPREME DE ARUNDHATI ROY

Rezumat

Afirmația centrală a studiului meu este că romanul Ministerul fericirii supreme de Arundhati Roy creează un mod de tratare a poveștii care nu se epuizează nici în reprezentare, nici în critică. Prin „reprezentare” înțeleg folosirea poveștilor pentru a produce și întări identități, iar prin „critică” o poziție de expert care presupune despre propria perspectivă că poate înțelege realitatea și construcțiile acesteia fără implicare personală. Roy combină identificarea și cunoașterea critică într-un mod spectral, în care întotdeauna situația de viață concretă decide cum este folosită o poveste. În relația dintre receptor și poveste, identificarea pune onceptua pe receptor, iar astfel povestea este interpretată ca adăpost și consolare. Totodată povestea poate oncep schematizată, pentru că adevărul conținutului este secundară. Pe de altă parte, critica pune onceptua pe adevărul poveștii, iar nevoile receptorului sunt marginalizate. În roman, acest mod de utilizare a poveștii este asociat mai ales cu texte fragmentare, care indică lipsa unui subiect responsabil. Corelez acest mod de folosire a poveștii cu onceptual de uz formulat de Agamben în cartea The Use of Bodies, care, de asemenea, rescrie distincția dintre subiect și obiect.