RELEVANȚA ATITUDINII POSTCRITICE. LECTURA LUI W. H. AUDEN DIN POSTURA CELUI ADRESAT

Rezumat

Oare poate fi concepută o formă de gândire sistematică și riguroasă care să dea seamă de modul în care suntem adresați de operele de artă? Teoria literară postcritică tinde să elaboreze tot mai nuanțat ideea potrivit căreia a fi afectat de o operă de artă nu poate fi respinsă drept o simplă susceptibilitate naivă. Într-un context în care etosul critic își afirmă autoritatea exclusivă, domeniul estetic pare capabil să-și susțină legitimitatea numai printr-un proces de autocritică – demontându-și propriile concluzii în favoarea unor structuri ontologic mai fundamentale. Abordarea postcritică, însă, reformulează dezbaterea. Ea conferă relevanță profesională unui alt tip de întrebare: Ce anume ne fac operele de artă? Pe baza acestui fundament postcritic, susțin că atitudinea φίλος-ului față de obiectul artistic – o atitudine care afirmă opera de artă în existența ei – ar putea constitui un răspuns important la criza metodologică și de auto-legitimare din cadrul științelor umaniste. Consider că o sarcină fundamentală a studiilor literare în prezent este să acorde o atenție deosebită forței de adresare inerente operelor de artă. Pentru a susține afirmațiile mele teoretice, compar două interpretări ale poeziei lui W. H. Auden, But I can’t: una critică, bazată pe presupunerile politicii identitare, și cealaltă motivată de atitudinea φίλος-ului.